Rușinea și credințele “diferite”: despre rana narcisică, neîncrederea în știință și webinarii cu preotese interioare

Maeștri ascensionați, activări de ADN, light language, masoni, Teal Swan, Kaia Ra, preotese interioare și vibrații ridicate. Și, desigur, lista poate continua cu suficiente găselnițe spirituale, conspiraționiste, politice și psihologice încât uneori să ai impresia că realitatea însăși a devenit opțională.

Sigur că avem libertate de gândire și dreptul de a ne construi propriile sisteme de sens. Dar, dacă ne uităm puțin mai atent, nu bate totuși ceva la ochi?

Ce îi face pe unii oameni mai vulnerabili la anumite sisteme de credințe și ce nevoie psihologică ajung acestea să le satisfacă?

Inainte să vorbim despre neîncrederea în știință, teorii conspiraționiste sau spiritualitate New Age, trebuie să vorbim despre ceva mult mai vechi: rușinea.

Rușinea începe foarte devreme și are o particularitate importantă: nu spune „am făcut ceva rău”, ci „este ceva în neregulă cu mine”.

Copilul criticat constant, pedepsit, comparat sau umilit nu are încă distanța psihologică necesară pentru a privi comportamentul adultului și a spune: „Acest om are o problemă în felul în care se raportează la mine.”

Copilul ajunge, mai degrabă, la concluzia că problema este el: „Nu sunt suficient de bun.” „Sunt prost.” „Sunt rău.” „Nu merit.”

Și, poate mai dureros, atunci când copilul are nevoie de iubire și primește indisponibilitate, respingere sau indiferență, poate ajunge să creadă că nici nevoile și emoțiile lui nu sunt suficient de importante pentru a conta.

Un profesor care te umilește repetat în fața clasei poate face dintr-o materie o sursă de rușine. Un părinte excesiv de critic poate transforma greșeala într-o dovadă că „nu ești în stare”. Un mediu imprevizibil te poate învăța că trebuie să fii permanent atent, să anticipezi, să controlezi.

Iar ceea ce nu putem integra psihic este uneori împins în afara conștientizării. Nu trebuie să ne amintim fiecare experiență dureroasă pentru ca ea să fi lăsat o urmă în felul în care ne raportăm la noi și la lume.

Mai târziu, adultul poate să nu mai știe exact de unde vine sentimentul de inadecvare. Dar îl poate purta în continuare.

Un om care s-a simțit mic, neimportant sau lipsit de control poate fi atras de explicații care îi oferă exact opusul. Nu mai este cel care nu înțelege, ci el devine acela care vede ceea ce ceilalți nu văd.

Nu mai este cel lipsit de putere, ci el devine cel care cunoaște adevărul ascuns.

Nu mai este victima unei lumi pe care nu o poate controla. Pentru ca acum există o explicație. Există un plan. Există o forță pe care o poate accesa.

În anumite cazuri, aici poate apărea și neîncrederea în autoritate.

Dacă primele figuri de autoritate din viața mea au fost critice, controlatoare, umilitoare sau imprevizibile, este posibil ca relația mea cu autoritatea să devină una dificilă. Nu înseamnă că orice neîncredere în instituții sau experți provine din copilărie și nici că scepticismul este patologic. Dar pentru unii oameni, experiența timpurie poate deveni o lentilă prin care sunt privite ulterior și alte forme de autoritate.

Profesorul devine „sistemul”.

Medicul devine „autoritatea care îmi spune ce trebuie să fac”.

Omul de știință devine „expertul care pretinde că știe mai bine decât mine”.

Iar respingerea lui poate produce o experiență psihologică foarte diferită:

„Acum eu decid.”

De aici înțeleg și seducția anumitor forme de spiritualitate.

Explicatia nu este doar aceea că oamenii ar fi pur și simplu creduli, ci aceea ca unele dintre aceste sisteme le oferă exact experiențele psihologice care au lipsit anterior: autonomie, putere, sens, certitudine, apartenență.

Un webinar despre „trezirea preotesei interioare” poate suna ridicol din exterior. Dar dacă în spatele lui există o persoană care a petrecut ani întregi simțindu-se neimportantă, neputincioasă sau neauzită, ideea că există în ea o parte extraordinară care așteaptă să fie trezită poate fi extrem de hrănitoare.

Și aici ajungem la ceea ce psihanaliza numește rana narcisică.

Un copil are nevoie să se simtă important în ochii celor care îl cresc. Are nevoie să simtă că este privit cu interes, admirație și plăcere. Nu pentru a deveni un adult care se consideră centrul universului, ci pentru a construi acea bază internă din care, mai târziu, poate spune: „Știu că am valoare chiar și atunci când nu sunt cel mai bun, cel mai frumos, cel mai interesant sau cel ales.”

Când această experiență lipsește, valoarea de sine poate rămâne dependentă de confirmări externe.

Și atunci se naste întrebarea:

Ce poveste despre mine mă face să mă simt suficient? Uneori poate fi povestea unei femei care își „trezește energia feminină”.Alteori, a unui om care „vede adevărul pe care masele nu îl văd”. Alteori, a cuiva care are o misiune specială, o sensibilitate aparte sau acces la o realitate inaccesibilă celorlalți.

Nu spun că aceste credințe au întotdeauna aceeași origine. Ar fi prea simplu.Spun doar că merită să fim curioși în legătură cu funcția pe care o îndeplinesc. Iar aici psihoterapia experiențială poate face ceva mai util decât să demonteze o credință: poate să meargă către experiența care se află în spatele ei:

Ce simți când te gândești că ești „special”? Cum este să fii văzut?Ce se întâmplă în tine când cineva îți spune că ai o putere pe care ceilalți nu o au?Cum este să fii într-o poziție în care tu știi, iar ceilalți nu? Ce simți când cineva îți contestă această perspectivă? Ce ar fi atât de greu de simțit dacă această poveste nu ar mai exista?

In terapie, nu avem (ne)voie să-l lipsim pe om de povestea lui, ba dimpotriva: ne putem folosi de ea ca punct de plecare pentru o explorare mai profunda.

Putem să vedem ce emoție ține în brațe, ce nevoie protejează, ce vulnerabilitate acoperă și ce experiență încearcă să repare. Poate că sub nevoia de a avea acces la „adevărul ascuns” există nevoia de a nu mai fi neputincios. Sub nevoia de a fi „special” poate exista durerea de a nu fi fost văzut. Sub nevoia de a controla totul poate exista frica de haos. Sub respingerea autorității poate exista experiența unei autorități care a rănit.

Aici începe adevărata muncă terapeutică:

Nu să înlocuim o credință cu alta.

Nu să-i spunem omului ce este adevărat și ce nu este.

Ci să-l ajutăm să descopere ce încearcă să rezolve prin povestea în care crede.

Pentru că, dacă îi iei cuiva o explicație fără să atingi nevoia de sub ea, probabil va găsi alta.

Dar dacă omul ajunge să se simtă suficient de valoros fără să fie „ales”, suficient de în siguranță fără să controleze totul și suficient de autonom fără să respingă orice formă de autoritate, povestea poate începe să-și piardă din funcția defensivă.

Și poate că asta este una dintre diferențele dintre o dezvoltare personală autentică și una comercializată sub forma unui webinar de trei ore despre „activarea puterii tale”: prima nu îți promite că vei deveni extraordinar.Te ajută să poți rămâne cu tine și atunci când te simți mic, confuz, vulnerabil, nesigur sau obișnuit. Iar asta este mult mai greu.

Și infinit mai valoros.

În loc de concluzie, temă pentru acasă:

https://carturesti.ro/carte/rataciti-in-labirint-2516994699?p=1

https://carturesti.ro/carte/copilul-invizibil-1255594189?p=1

https://carturesti.ro/carte/rusinea-1728044225?p=1&t=c_quick-search&s=rusinea

https://carturesti.ro/carte/cum-se-schimba-oamenii-2070452053?p=1&t=c_quick-search&s=cum+se+schimba


Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *