Nelu era Scorpion. Asta am stabilit deja in intro-ul de la acest articol. 🙂
Și, dacă tot știm asta, am putea explica destul de ușor de ce s-a despartit de iubita lui: probabil Mercur retrograd i-a traversat casa a X-a, Venus a intrat într-o cuadratură complicată cu Saturn, iar Nelu, prins în această configurație astrală nefavorabilă, n-a mai avut încotro.
Doar că, dacă vrem să înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat, s-ar putea să fie mai interesant să aflăm altceva despre Nelu. De exemplu, ce face atunci când îi este greu?
Se retrage? Se enervează? Face glume? Începe să controleze totul? Se preface că nu îl afectează? Își convinge partenera că oricum nu mai este atât de interesat? Se refugiază în muncă? Devine excesiv de rațional atunci când ar avea nevoie, de fapt, să simtă?
Aici începem să vorbim despre mecanismele de apărare.
Mecanismele de apărare sunt modalități psihologice, în mare parte automate și inconștiente, prin care încercăm să gestionăm anxietatea, conflictul interior și emoțiile pe care, într-un anumit moment, nu știm să le tolerăm altfel. Și există o diferență importantă între a primi o explicație despre tine gata facuta și a te observa in toata unicitatea personalitatii tale, care nu este determinata de planete, ci influentata de mecanisme psihice.
O astrogramă îți poate spune o poveste despre cine ești.
Mecanismele de apărare îți pot arăta ce faci atunci când ceva din tine este amenințat.
Iar asta este o informație cu totul diferită.
Să luăm o persoană care spune: „Eu sunt foarte independentă. Nu am nevoie de nimeni.” Putem găsi, probabil, o explicație astrologică pentru această independență. Dar într-un proces terapeutic aș fi mai curioasă de ceea ce se întâmplă atunci când cineva începe să conteze pentru ea. Ce simte? Ce gândește? Cum actioneaza?
Se apropie și apoi se retrage? Începe să observe numai defectele celuilalt? Își pierde interesul exact când relația devine intimă? Devine critică? Își spune că, de fapt, nu are nevoie de acea persoană?
Dacă observăm că apropierea activează anxietate, iar devalorizarea sau retragerea o ajută să nu mai simtă acea anxietate, avem deja o hartă mult mai utilă.Pentru că putem începe să vedem mecanismul.
Și mai ales, putem începe să vedem ce încearcă acel mecanism să protejeze.
Asta mi se pare una dintre cele mai importante schimbări pe care le poate aduce psihoterapia: să nu mai privim comportamentele noastre doar ca pe niște defecte de caracter.
„Sunt control freak.”
„Sunt rece.”
„Sunt prea sensibilă.”
„Mă enervez din orice.”
„Nu pot să am încredere în nimeni.”
„Fug când lucrurile devin serioase.”
(si toate astea pentru ca am ascendent in fecioara)
În spatele acestor afirmații poate exista o întreagă logică psihologică.
Controlul poate proteja împotriva neputinței. Retragerea poate proteja împotriva respingerii. Intelectualizarea poate proteja împotriva unei emoții copleșitoare. Umorul poate face suportabil ceva care altfel ar fi prea dureros. Devalorizarea poate reduce importanța unei persoane de care ai ajuns să depinzi.
Mecanismul nu apare din senin.
La un moment dat, a avut un rost.
Problema apare atunci când o strategie care ne-a protejat într-un anumit context continuă să fie folosită și atunci când contextul s-a schimbat.
Copilul care a învățat să nu plângă pentru că nimeni nu venea să îl liniștească poate deveni adultul care nu știe să ceară ajutor.
Cel care a învățat că greșelile sunt pedepsite poate deveni adultul care trebuie să controleze fiecare detaliu.
Cel care a învățat că vulnerabilitatea este periculoasă poate deveni adultul care face glume exact atunci când ar avea nevoie să spună că îi este frică.
Și aici intervine psihoterapia experiențială.
Pentru că nu este suficient să înțelegi intelectual că folosești, de exemplu, izolarea afectului. Poți să citești definiția, să faci un test, să spui „da, exact așa fac și eu” și să pleci acasă cu o informație nouă despre tine.Dar există o diferență între a ști că faci ceva și a experimenta felul în care faci acel lucru.
În psihoterapia experiențială, încercăm să coborâm din explicație în experiența concretă.
Ce se întâmplă în tine chiar acum, când vorbești despre acel moment?
Unde simți emoția? Ce se schimbă în corp? Ce ai vrea să faci? Ce faci în schimb? Ce îți vine să spui și nu spui? Ce parte din tine vrea să se apropie și ce parte vrea să fugă?
In procesul terapeutic putem folosi tehnici expresive, imagini, obiecte, simboluri, lucrul cu scaunele, jocul de rol sau sandtray tocmai pentru a face vizibil ceea ce este greu de surprins doar prin conversație.
De exemplu, poți construi în nisip o situație relațională care te preocupă. Și, privind ceea ce ai construit, pot apărea lucruri pe care nu le-ai formulat niciodată direct: cine este aproape de cine, cine este exclus, unde apare pericolul, unde există distanță, cine protejează pe cine și cine rămâne singur.
Nu pentru că obiectele ar avea o semnificație universală pe care terapeutul o descifrează pentru tine, ci pentru că imaginea îți oferă un limbaj prin care poți explora propria experiență in profunzime.
Terapeutul nu trebuie să îți spună: „Asta înseamnă că ai probleme cu abandonul.”
Mai interesant este să te întrebe:
„Ce se întâmplă dacă apropii această figură?”
„Ce ai simțit când ai pus-o aici?”
„De ce personajul acesta stă atât de departe?”
„Ce s-ar întâmpla dacă ar veni mai aproape?”
Și, uneori, tocmai în acel moment poți observa mecanismul de apărare în timp real: poate că apare nevoia de a face o glumă sau poate că începi să explici totul foarte rațional. Poate că schimbi subiectul sau poate că spui „nu e mare lucru”. Poate că te enervezi sau poate că simți că vrei să pleci.
Acolo avem ceva foarte valoros: nu doar povestea despre mecanismul tău, ci experiența lui.
Și de aici poate începe schimbarea.
Pentru că scopul terapiei nu este să elimine mecanismele de apărare. Ar fi chiar absurd să ne dorim asta. Avem nevoie de ele. Ne protejează și ne ajută să funcționăm.
Scopul este să devenim suficient de conștienți de ele încât să nu mai fim conduși automat de ele.
Să pot observa: „Acum mă retrag pentru că apropierea mă sperie.”
Să pot spune: „Acum simt nevoia să controlez pentru că nu suport incertitudinea.”
Să pot recunoaște: „Fac o glumă pentru că mi-e foarte greu să spun că mă doare.”
Și, poate, pentru prima dată, să existe o secundă între emoție și reacție, o secundă in care apare alegerea.
De aceea mi se pare mai interesant să ne întrebăm cum ne apărăm decât să ne întrebăm doar „ce fel de persoană suntem”.
Și poate că aici putem păstra și astrologia, miturile și simbolurile, dar nu ca explicații științifice ale comportamentului, ci ca forme de explorare și de reflecție.
Eu, personal, sunt prea atrasă de mituri, simboluri și arhetipuri ca să vreau să le elimin din viața psihică. Dar cred că este important să știm ce facem cu ele. O poveste poate deschide o ușă. Un simbol poate da formă unei experiențe pe care nu reușeam să o exprimăm. Dar atunci când vrem să înțelegem de ce ne sabotăm relațiile, de ce fugim de apropiere, de ce avem nevoie să controlăm, de ce ne este atât de greu să fim vulnerabili sau de ce reacționăm într-un anumit fel atunci când suntem răniți, merită să ne uităm și la mecanismele prin care mintea noastră încearcă să ne protejeze.
Poate că Nelu este, într-adevăr, Scorpion.
Dar eu aș fi mai curioasă să aflu ce face Nelu atunci când îi este frică.
Pentru că acolo începe povestea care chiar il poate ajuta să se înțeleagă.
Leave a Reply