Despre furie și psihoterapia experiențială

All this rage was once hope.

Poate că, în spatele furiei pe care o vedem astăzi în oameni sau în noi înșine, a existat cândva o speranță vie. Un lucru în care am crezut, ceva ce ne-am dorit, o relație în care am investit, un proiect pentru care am muncit, o lume pe care am vrut să o schimbăm.

Furia nu apare din nimic.

De multe ori, ea se naște acolo unde ceva a contat foarte mult.

Multe relații, proiecte sau chiar mișcări sociale pornesc dintr-un nucleu de lumină: dorința de a iubi, de a construi, de a fi văzut, de a aparține, de a face lucrurile altfel. Speranța ne face să investim. Ne face să încercăm din nou, să avem răbdare, să credem.

Iar atunci când realitatea nu răspunde acestei investiții, ceva se rupe.

Uneori speranța se transformă în furie.

„Am crezut că va fi altfel.”

„Am crezut că mă va vedea.”

„Am crezut că, dacă muncesc suficient, va merita.”

„Am crezut că lucrurile se pot schimba.”

Poate că, din acest punct de vedere, furia este și o măsură a importanței pe care a avut-o ceea ce am pierdut.

Psihologic, furia are și o funcție protectoare. Ne poate ajuta să punem limite, să ne apărăm valorile, să spunem „nu” și să ieșim din situații care ne rănesc. Problema nu este că simțim furie, ci ce facem cu energia ei.

Uneori ea ne ajută să plecăm. Alteori ne ține captivi.

Se poate transforma în resentiment, răzbunare, agresivitate sau într-o poveste pe care o repetăm atât de mult, încât ajungem să trăim în continuare în jurul lucrului care ne-a rănit.

Și aici mi se pare importantă diferența dintre a exprima furia și a o înțelege.

În psihoterapia experiențială, putem să nu ne grăbim să o facem să dispară. Putem să ne apropiem de ea și să vedem ce se află în spatele ei.

Ce a fost atât de important pentru mine?

Ce am sperat?

Ce am pierdut?

Ce limită a fost încălcată?

Ce nevoie a rămas neauzită?

Și, mai ales, ce încearcă furia mea să facă pentru mine acum?

Uneori, Sandtray poate face posibilă această explorare într-un mod diferit de conversația obișnuită. Putem așeza în nisip oameni, locuri, obiecte și simboluri și putem construi imaginea unei experiențe care, în interior, poate fi încă greu de înțeles.

Furia poate căpăta o formă.

Poate avea un loc.

Poate fi separată de noi și privită.

Iar uneori, privind-o din exterior, putem descoperi că sub ea se află tristețe, neputință, iubire, frică sau o speranță care nu a știut încă unde să se ducă.

Mitologia a intuit de mult această ambivalență a forțelor care pot construi și distruge.

În mitologia egipteană, Seth este asociat cu haosul, conflictul și distrugerea, dar forțele sale fac parte dintr-un univers în care ordinea și haosul se definesc reciproc. În mitul lui Osiris, însă, aceeași forță devine una devastatoare: Seth își ucide fratele și dezmembrează ceea ce nu poate integra.

Poate că și furia funcționează uneori astfel.

Aceeași energie care ne spune „ceva nu mai poate continua așa” poate deveni fie începutul unei schimbări, fie combustibil pentru distrugere.

Nu putem alege întotdeauna ce ni se întâmplă.

Putem însă lucra cu ceea ce rămâne în noi după ce ni se întâmplă.

Poate că întrebarea nu este dacă vom mai simți furie, ci ce vom face cu ea atunci cand va reaparea.

All this rage was once hope.

Iar tu?

Ce speranță a existat cândva în spatele furiei tale și ce ai vrea să construiești din energia care a rămas?