Am văzut de curând un filmuleț despre obiceiurile și tradițiile românești legate de muncile gospodărești din perioada seceratului. Printre lucrurile povestite era și o practică despre care nu știu cât de răspândită a fost în realitate, dar care mi-a rămas în minte: atunci când o femeie rămânea văduvă, cu copii și gospodărie de întreținut, exista credința că soțul mort putea fi „adus înapoi” pentru câteva zile, ca să o ajute la muncile pământului.
Mi s-a părut extraordinară imaginea.
Pentru universul unui țăran de secol XIX, era cumva mai ușor de explicat faptul că mortul se întoarce din mormânt și merge câteva zile la arat decât faptul că o femeie se poate descurca singură în gospodărie: și cu copiii, și cu calul și cu plugul.
Moroiul devenea, astfel, explicația pentru o realitate care altfel era greu de digerat.
Și m-am gândit că facem lucruri asemănătoare și astăzi.
Nu mai avem nevoie de vampiri sau moroi ca să explicăm succesul altuia. Astazi insa avem alte explicații.
„A avut noroc.”
„Sigur a avut pe cineva care l-a ajutat.”
„A primit totul de la părinți.”
„Nu e chiar atât de bun pe cât pare.”
„A avut relațiile potrivite.”
„Oricum, nu e mare lucru.”
Uneori, când nu putem accepta că celălalt are ceva ce ne dorim, încercăm să modificăm povestea astfel încât diferența dintre noi să devină mai ușor de suportat.
Pentru că invidia nu este întotdeauna conștientă.
De multe ori, nu ne spunem: „Îl invidiez.”
Spunem: „Nu-mi place de el.”
Sau: „Nu mi se pare cine știe ce.”
Sau începem să căutăm defecte, greșeli și explicații care să micșoreze ceea ce tocmai ne-a activat.
În psihanaliză, invidia poate fi înțeleasă ca o reacție la experiența de a percepe în celălalt ceva bun pe care noi simțim că nu îl avem. În formulările kleiniene, această experiență este legată de relația timpurie cu obiectul care hrănește și satisface în primul rând: sânul matern. Copilul se confruntă foarte devreme cu paradoxul că sursa binelui există în afara lui și nu îi aparține în totalitate. Perspectiva inconștienta a copilului este că mama, sursa de hrana, deține tot binele din lume, este al ei nu i-l da lui pe tot. Ceea ce generează frustrae.
Celălalt are ceva bun.
Eu vreau acel lucru.
Și nu îl pot avea în întregime.
De aici poate apărea una dintre cele mai primitive forme ale invidiei: dacă nu pot avea ceea ce are celălalt, apare impulsul de a distruge în imaginar valoarea acelui lucru.
Nu mai vreau ceea ce are.
De fapt, nu e chiar atât de bun.
Nu e chiar atât de frumos.
Nu e chiar atât de inteligent.
Nu e chiar atât de bogat.
Nu e chiar atât de fericit.
Și astfel, succesul celuilalt devine mai ușor de tolerat.
Există aici și o presupunere inconștientă foarte importantă: aceea că binele este o resursă limitată.
Dacă celălalt are mai mult, eu am mai puțin.
Dacă el este admirat, eu sunt mai puțin admirabil.
Dacă ea este frumoasă, eu sunt mai puțin frumoasă.
Dacă cineva reușește, succesul lui devine, într-un fel, dovada eșecului meu.
Este o logică de tip „ori el, ori eu”.
Și poate că una dintre formele importante de maturizare psihică este tocmai trecerea de la această logică la una în care putem tolera faptul că celălalt are ceva bun fără ca asta să ne amenințe propria valoare.
Pot să văd succesul tău fără să însemne că eu am eșuat.
Pot să recunosc frumusețea ta fără să devină o dovadă că eu sunt mai puțin frumoasă.
Pot să mă bucur pentru tine chiar dacă atingerea acelui lucru mă doare, pentru că îmi amintește de ceva ce îmi doresc și eu.
Și poate că aici începe o formă mai matură de relație cu propria noastră lipsă: să putem spune „îmi doresc ceea ce ai tu” fără să fim nevoiți să transformăm acel lucru în ceva rău.
Pentru că uneori, în spatele devalorizării celuilalt, nu există lipsa interesului, ci tocmai contrariul.
Ne pasă foarte mult.
Atât de mult, încât avem nevoie să convingem o parte din noi că nu ne pasă deloc.
Poate că moroii făceau, în fond, același lucru. Era mai ușor să explici că mortul se întoarce să are pământul decât să accepți o realitate care contrazicea ceea ce știai despre lume.
Iar uneori și psihicul nostru preferă o poveste convenabilă în locul unei realități greu de suportat:
„Nu e chiar atât de bun.”
în loc de
„Mi-aș dori să pot și eu.”
Pentru mai multe intrebari si ocazii de introspectie- see a therapist below.
Poza e mai mult pentru algoritm, niciun cal n-a fost folosit la arat pe durata redactarii acestui articol.
Leave a Reply