Exista 3 filme pe care le-as revedea oricand fara sa ma plictisesc, iar unul dintre ele este Arrival, din 2016. In acest film este vorba despre o invazie extraterestra si despre incercarile noastre de a interactiona cu ei. Noi ii invatam limbajul nostru, ei ne invata limbajul lor. Ce mi s-a parut exceptional si emotionant a fost ideea despre felul in care comunica acesti extraterestri. Limbajul lor era unul circular, intr-un singur simbol exprimau mai multe idei concomitent si nu exista notiunea de alfabet, si nici de timp linear. Trecut, prezent, viitor- totul se intampla in acelasi moment.
L-am vazut acum 9 ani si mi-a placut fara sa stiu prea bine de ce.
L-am inteles cu adevarat abia atunci cand am inceput sa inteleg dansul.
Oamenii mint.
Dar nu o facem neaparat pentru ca vrem sa inselam, ci pentru ca am invatat ca limbajul este un instrument de supravietuire, de aparare, nu de adevar.
Chiar si in terapie se intampla- de aceea prefer oricand o forma de terapie mai spontana, care ocoleste cuvintele si mijloceste mai repede contactul cu continutul inconstient. Pentru ca atunci cand vorbim, fiecare propozitie e o alegere: ce spunem, ce omitem, ce stilizam in metafora sau in glume. Cuvintele sunt, prin natura lor, limitate, limitative si liniare. Dar omul nu traieste liniar. Omul simte simultan: dor si furie, iubire si frica, curaj si rusine.
De aceea, atunci cand vorbeste, omul minte fara sa vrea. Cand se misca insa, nu mai poate sa pacaleasca. Este singurul teren in care poate fi el insusi fara masca.
In terapia prin dans si miscare, se spune ca te misti asa cum esti. Corpul nu poate disimula ceea ce se petrece in interiorul nostru. O incordare in umeri, o ezitare in genunchi, o respiratie oprita, toate acestea sunt forme de memorie afectiva. In dans, inconstientul capata glas. El vorbeste intr-un limbaj pe care cuvintele nu il pot traduce: simultan, paradoxal si in egala masura, adevarat.
Ideea de simultaneitate a sensurilor e ceea ce lipseste limbajului verbal si ceea ce detine non-verbalul (cel putin la noi, caci heptapozii din Arrival ne-au luat la acest capitol). In limbajul vorbit, un cuvant= o idee. In non verbal, o miscare poate contine mai multe idei: poate fi vorba si de tristete, si de curiozitate, si de dor si de furie in acelasi gest. Exact asa cum in film, extraterestrii comunicau prin cercuri de cerneala care contineau simultan intregul mesaj. Nu exista inceput, mijloc sau sfarsit, ci doar intregul, perceput dintr-o data.
Cand protagonista invata limbajul lor, timpul insusi se destrama. Ea nu mai percepe evenimentele cronologic pentru ca limbajul modifica perceptia. Iar dansul face exact acelasi lucru: prin miscare, incepem sa gandim altfel, sa simtim altfel, sa traim altfel.
Si daca tot suntem la filme cu extraterestri, in Problema celor trei corpuri, exista o rasa de extraterestri care refuza sa mai vina pe pamant atunci cand descopera ca oamenii sunt capabili sa foloseasca limbajul pentru a ascunde adevarul. Pentru ei, minciuna este o anomalie ontologica, o distorsiune a adevarului existential.
Dar poate ca minciuna nu este monstrul, ci protectia noastra. Poate ca oamenii mint pentru ca sunt prea fragili pentru adevarul intreg. De aceea, doar corpul si nu cuvantul, poate suporta intregul adevar. Corpul este singurul loc unde inconstientul se arata cu adevarat.
Cand dansam, iesim din timp, exact ca in Arrival. Ne deschidem spre un mod de a comunica non-liniar, circular, asemanator cu cel al heptapozilor: un limbaj al trairilor simultane, nu al justificarilor, nici al mastilor. Dansul ne vindeca pentru ca ne readuce in adevar: un adevar care nu trebuie explicat, doar simtit si integrat.
Iar aceasta integrare trece prin catharsis, adica prin descarcarea emotionala profunda care face loc reconectarii cu sine. Este etapa in care tensiunea se elibereaza, energia blocata devine miscare, iar durerea devine informatie.
Catharsisul este esential pentru procesul vindecarii, dar este doar o parte din el: fara ghidaj, o simpla descarcare a emotiilor poate ramane doar o ventilare. Pentru ca adevarata transformare nu se produce in descarcare, ci in integrarea care urmeaza dupa ea: cand ceea ce a fost trait capata sens, si corpul recunoaste ca este in siguranta sa simta din nou.
Poate ca, daca extraterestrii din Problema celor trei corpuri ar fi vazut oamenii dansand, nu ar fi plecat. Poate ca ar fi inteles ca da, oamenii mint cand vorbesc, dar cand se misca, spun totul.
Poate ca si noi am sti sa comunicam transparent, daca ne-am asculta corpul.
Poate ca nici nu ar mai fi nevoie sa ne explicam atat prin cuvinte care induc in eroare interlocutorul.
Si daca tocmai ce am stabilit ca suntem sinceri in miscarile noastre, intrebarea de final ramane: cand ti-ai ascultat ultima data corpul cu adevarat?
Leave a Reply